Stilul de atașament se formează în primii ani de viață și reprezintă modul în care copilul intră în relație cu Sine și cu lumea înconjurătoare. Stilul de atașament se formează timpuriu, în funcție de modul în care persoana de atașament (mama, în special, sau persoana care are grijă de bebeluș, ulterior, tatăl copilului) răspunde nevoilor acestuia.

În urma acestui experiment, atașamentul timpuriu pe care copilul îl formează cu mama sau cu principala figura de atașament poate fi clasificat în patru categorii distincte: atașament sigur, atașament anxios, atașament evitant și atașament dezorganizat.

1. Ataşamentul sigur. Copilul cu acest tip de atașament are încredere în figura centrală de atașament, dar şi în ceilalţi oameni apropiați. Pentru că mama este atentă la semnalele lui şi îi împlinește nevoile, copilul învață că lumea este un loc sigur, că oamenii vor fi disponibili și receptivi şi îi vor acorda ajutor dacă el ar întâmpină o situație dificilă sau i s-ar face teamă. Copilul cu atașament sigur este foarte sociabil, menţine proximitatea și păstrează dorinţa şi plăcerea de a fi alături de persoana de atașament. Mamele care au copii cu stil de atașament sigur sunt mame „good enough-suficient de bune” (Wallin, 2010). Copiii cu atașament sigur, încrezători în responsivitatea ingrijitorilor săi, devin conștienți de propriile nevoie emoționale și le pot exprima fără teamă. Ei vor crește și vor prezenta afecte pozitive, stimă de sine crescută, reziliență, echilibru emoțional, competențe sociale și de gestionare a emoțiilor, concentrare pe sarcină și inițiativă. Atașamentul sigur prezice relații mai bune atât cu părinții și adulții din jurul său, cât și cu semenii de aceeași vârstă. Acești copii nu devin nici abuzatori și nici victime. Discursul lor interior este: eu sunt OK, ceilalți sunt OK.
2. Ataşamentul anxios. Copilul cu acest stil de atașament a avut parte în copilărie de părinți disponibili aleatoriu și imprevizibil. El este nesigur cu privire la receptivitatea părinților, așa că dezvoltă anxietate de separare. Copilul păstrează proximitatea în mod exagerat și tinde să fie timorat în explorarea mediului înconjurător. Pe parcursul dezvoltării lui, imprevizibilitatea persoanei de atașament s-a manifestat prin abuz, amenințări, abandon. Copilul astfel dezvoltă un sentiment de nesiguranţă. EI dezvoltă o strategie de exacerbare a emoțiilor și a nevoilor legate de atașament, ca răspuns la disponibilitatea imprevizibilă a părintelui. Astfel, ei încearcă să se asigure că există o continuitate a relației primare. Are loc o plasare a persoanei de atașament pe un piedestal, din dorința de continuitate a relației primare. Copiii cu astfel de atașament sunt văzuți drept dependenți de atenție și imaturi. Discursul lor interior este: eu nu sunt OK, ceilalți sunt OK.
3. Atașamentul evitant. Deoarece în copilărie persoana de atașament a refuzat activ ofertele copilului de apropiere, copilul cu atașament evitant nu are încredere că părinţii vor reacţiona în mod pozitiv față de nevoile lui. Ca rezultat, copilul evită, respinge apropierea față de ei. De fapt copilul a învățat că va fi respins, se așteaptă la respingere, așa că, pentru a preîntâmpina așa ceva, dezvoltă o independență exagerată și respinge din start. Copilul se dezvoltă încercând să se descurce în viață fără dragostea şi ajutorul celorlalţi. Copilul consideră dependența de ceilalți ca o slăbiciune și o nouă ocazie de a fi rănit. Copiii evitanți anticipează respingerea mamei și furia copleșitoare care îi poate cuprinde, astfel că nu își exprimă față de ceilalți nevoile legate de atașament. Ca adulți, sunt săraci în trăiri și exprimări emoționale și își inhibă experiențele interne. Ca adulți, vor dezvolta opozitionism, vor fi aroganți sau retrași. Discursul lor interior este: eu sunt OK, ceilalți nu sunt OK.
4. Atașamentul dezorganizat. Comportamentul copilului cu stil de atașament dezorganizat este caracterizat de nevoia crescută de a se apropia de mamă, dublată de neîncredere și de retragere. Acest tip de atașament apare atunci când figura de atașament constituie atât punct de siguranță cât și pericol. Părinte constituie sursa suferinței lui: pe de o parte s-ar apropia de părinte pentru consolare, pe de altă parte l-ar evita pentru a se proteja. Este un paradox biologic pentru copil, care îi induce o stare totală de confuzie, astfel că singura rezolvare este dezorientarea și/sau dezorganizarea. Apare în caz de maltratare a copilului, dar și atunci când părintele se retrage fizic sau psihic din viața copilului. Copiii cu atașament dezorganizat sunt, în general, dezorientați. Pentru că în copilărie nu au beneficiat de dragostea și grija cuvenită, vor avea un comportament temător, așa că vor avea probleme de relaționare. Discursul lor interior este: eu nu sunt OK, ceilalți nu sunt OK.

Aceste clasificări ale atașamentului au un rol orientativ în ceea ce privește comportamentul de relaționare al unui copil cu lumea și în general cu ceilalți. În realitate, nu există un singur stil de atașament, ci mai curând un tip principal. În funcție de situație și de persoana cu care relaționează și stilul de atașament al respectivei persoane, un copil cu un atașament sigur poate manifesta comportamente specifice stilului anxios, evitant sau chiar stilului dezorganizat. Invers, un copil cu un atașament nesigur (anxios, evitant) sau dezorganizat poate da dovadă, în anumite cazuri sau cu anumite persoane care îi conferă un cadru de încredere și siguranță, de comportamente caracteristice atașamentului sigur.

În fiecare familie, obiectivul de atins ar fi un stil de atașament sigur în care copilul simte și învață că este dorit, că este o ființă care merită atenție și nevoile îi sunt împlinite, că el ca entitate este în regulă exact așa cum este și că lumea este un mediu securizant.

• Dincolo de particularitățile fiecărui stil de atașament în parte, copiii cu stil de atașament anxios, evitant sau dezorganizat vor deveni adulții care se pot prezenta în cabinetul de psihoterapie acuzând următoarele:
• neglijență și deprivare emoțională din partea părinților / îngrijitorilor;
• traume ale copilăriei;
• abuzuri sexuale din copilărie;
• creșterea și dezvoltarea într-un mediu familial foarte conflictual; copilărie în preajma unor părinți care i-au umilit, i-au abuzat fizic, psihic și/sau emotional, i-au abandonat;
• părinți mult prea absenți în viața lor de copii, mult prea ocupați cu serviciul;
• modele de masculinitate și feminitate inversate, nedefinite sau ambigue;
• dificultăți de relaționare în cuplu (infidelități, abuzuri fizice, psihice și emoționale frecvente);
• efecte alte stilului de parentaj: stilul autoritar sau cel permisiv, cu efectele specifice;
• sentimente de inadecvare, de neapartenență la vreun grup, sau chiar la propria familie;
• frici iraționale;
• stări afective fluctuante;
• depresie și anxietate;
• incapacitate de a-și recunoaște și exprima emoțiile;
• incapacitate de a stabili relații sănătoase, de a oferi încredere sau de a fi de încredere pentru ceilalți, de a exprima ceea ce simt, doresc, au nevoie, de a oferi și de a primi afectivitate;
• sentimente de vinovăție, de rușine;
• insomnie și/sau coșmaruri frecvente;
• retragere socială, izolare;
• impulsivitate;
• rezistență scăzută la frustrare;
• identitate sexuală nedefinită.

Sursă foto: unsplash.com